Claudia Iordache este psiholog clinician, psihoterapeut și interpret în limbajul mimico-gestual la Digi24. Părinții săi sunt surzi, iar ea a fost încă de mică alături de ei, pentru a le interpreta ceea ce spuneau ceilalți.
Povestea sa de viață este una emoționantă și ne oferă învățăminte. E nevoie să ne oprim o secundă din agitația cotidiană, să privim în jurul nostru și vom vedea că sunt persoane cărora le putem da o mână de ajutor. Un simplu gest poate face minuni și ajuta pe cineva să se simtă acceptat în societate.
După cum ai menționat în mai multe interviuri, ai crescut într-o familie cu părinți cu deficiențe de vorbire și de auz. Ne poți spune cum a fost copilăria ta din acest punct de vedere?
Copilăria mea a fost pe atât de grea pe atât de motivațională. Copilul auzitor care provine din familie de surzi devine vocea și auzul părinților săi, ei sunt CODA (Children of Deaf Adults). Este copilul care devine părintele parintelui său, deoarece maturizarea sa se face de la o vârstă precoce, el fiind nevoit să facă această conexiune între auzitori și surzi, este interpret mimico-gestual încă de la o vârstă fragedă. Un copil, chiar dacă cunoaște din limba semnelor, nu are niște noțiuni și trăiește cu presiunea permanentă ce apare din afirmațiile părinților care îi sunt adresate: tu știi, tu auzi!
În contact cu ceilalți, de multe ori oamenii mari uită că el este doar un copil și înțelege fix cât îi permite vârsta sa. Momentele delicate din copilărie au fost la serbări. Îmi plăcea să cânt, recitam poezii, dar ei erau singurii părinți din sală care nu mă auzeau. Observau reacțiile celorlalți părinți și le imitau comportamentul mai ales la sfarșit, când se aplauda. Pe atunci cred că nu realizam că ei nu aud vocea mea și mă bucuram că sunt acolo, prezenți și zâmbitori. Ulterior, când m-am întors prin emoțiile copilului interior, prin prisma adultului din mine, am realizat că totuși m-a durut că ei nu mă auzeau, că m-au afectat jignirile copiilor la adresa noastră, că prezența mea la ședințele cu părinții mă înfuria.
Percepeam lumea prin ochii lor
Tăcerea din casă era apăsătoare. Zecile de întrebări pe care un copil le adresează parintelui despre ceea ce îl înconjoară, acel „Mami, tati, dar de ce...?” rămâneau fără răspuns. Trebuia să le descopăr, să înțeleg, să cercetez, să luminez, ca să fiu sigură ca asimilez corect. Percepeam lumea prin ochii lor. Interiorizam tot ceea ce mă înconjoară prin filtrele părinților mei, deoarece așa fac toți copiii. Mulți ani nu am realizat că ajunsesem să gândesc ca o persoană cu dizabilități auditive, să am fricile lor, nesiguranțele și uneori limitele, crezând că SUNT PRECUM PĂRINȚII MEI, luând acest lucru ca pe un firesc, ca un model. Am avut totuși curaj în această frică. Niciodată nu am simțit să abandonez. Le sunt recunoscătoare pentru ceea ce mi-au oferit, m-au crescut frumos și din puținul lor am învățat să dezvolt alte abilități care m-au ajutat în viață și, implicit, am putut să sprijin viața altora.
Ce te-a determinat să urmezi studii în psihologie și să te acreditezi ca interpret mimico-gestual?
Psihologia am ales-o din nevoia mea de a înțelege corect ceea ce mă înconjoară, iar profesia de interpret a fost legată de o dorință de-ale mele din copilarie, deoarece tatal meu mă ruga să mă așez lângă televizorul alb-negru și să interpretez știrile. Atunci mi-am zis: Când voi fi mare, voi ajunge în televizor. Într-adevăr, după 20 și ceva de ani, mi-am îndeplinit visul, am devenit intrepret în limbaj mimico-gestual, fiind cooptată de echipa Digi24. Odată cu această colaborare am început să construiesc proiecte împreună pentru persoanele cu dizabilități. Astfel, am reușit să ofer o altă perspectivă angajatorilor, facilitând în urma materialelor chiar și angajări ale persoanelor cu dizabilități în cadrul unei firme din Prahova. Totodată, am împletit cele două profesii, ajungând în calitate de terapeut să lucrez cu persoanele cu dizabilități auditive, dar și cu alți copii ce provin din familii de surzi și nu numai. Am realizat că propria mea conștientizare și vindecare a devenit resursă pentru a-i sprijini. Povestea pe care oamenii au dorit să o cunoască a generat ceea ce multora le era teamă să expună: vulnerabilitatea ca sursă de dezvoltare, curaj și autodepășire. Mesajele de mulțumire pentru maniera în care am putut expune diferit ceva ce trăiesc și alți copii care au părinți cu dizabilități m-au determinat să continui să fiu deschisă în a împărtăși, chiar dacă este cea mai delicată parte din mine.
„Bravo, mulțumesc! Acum am înțeles știri perfect”
Povestește-ne cum te-ai simțit când ai interpretat prima dată știrile la televizor? De ce ai ales să urmezi această direcție profesională?
Cea mai emoționantă zi a fost în data de 16.03.2015, ora 11,00 - primul live, prima interpretare în direct, în limbaj mimico-gestual. M-am întors acasă, tatăl meu m-a întâmpinat cu o fericire pe care nu am văzut-o niciodată pe chipul său, până la vârsta aceea, și mi-a spus: „Bravo, mulțumesc! Acum am înțeles știri perfect” și m-a îmbrățișat. M-am simțit copleșită de această apreciere și am realizat cât de important este să le putem oferi o informație transmisă corect, cât de valoroși suntem noi, interpreții, pentru comunitatea surdă și totodată cum am reușit toți să evoluăm după atâția ani de dezinteres social.
Televiziunea Digi24, prin materialele pe care le-am realizat împreună, a schimbat perspective, a arătat cum este „Lumea TĂCERII” și a apropiat lumea auzitorilor de cea a surzilor într-o manieră prin care toți au înțeles cât de importantă este empatia. Eu sunt doar o unealtă a universului prin care am putut duce mesajul mai departe, am fost, așa cum îmi spun adeseori copiii auzitori ce provin tot din familii de surzi, VOCEA lor, atât a comunității surde, cât și a acestor copii CODA.
Am ales acest drum deoarece mi-am cultivat în suflet fericire, împlinire și am putut schimba după atâția ani ceea ce părea imposibil în România: mi-am expus vulnerabilitatea care a generat schimbarea de percepție și a meritat!
Cele mai mari dificultăți sunt cele legate de partea de angajare
Care crezi că sunt cele mai mari dificultăți cu care se confruntă persoanele cu deficiențe de vorbire și/ sau auz în România?
Cele mai mari dificultăți sunt cele legate de partea de angajare. Accesul pe piața muncii din păcate nu este facilitat de multe companii, deoarece percep această dificultate de exprimare ca pe o barieră, dar aceasta nu este o limită. Există în România o firmă cu care am colaborat mai multe luni, unde am susținut seminarii în calitate atât de psiholog, în vederea prezentării aspectelor ce țin de percepții, emoții, comportamente ale persoanelor cu dizabilități auditive, cât și de interpret. Astfel, angajații din firmă au putut dobândi cunoștințe din limba semnelor, tehnici de comunicare specifice, dar și să înțeleagă corect cum este, cum simte și cum percepe o persoană cu dizabilități auditive. De asemenea, împreună cu angajații, am identificat metode de pus în practică pentru ușurarea interacțiunii și, ulterior, au fost aplicate la locul de muncă.
Având în vedere că luna mai este luna diversității la nivel european, crezi că persoanele cu deficiențe de vorbire și/ sau auz se simt mai acceptate în ultima perioadă sau le sunt înțelese mai bine nevoile?
Da, schimbările au început să existe și să fie resimțite de comunitatea surzilor. Astfel, Legea 448/2006 a început să fie aplicată în cât mai multe situații.Prezența interpreților la televizor a contribuit semnificativ la accesul lor la informație și le-a conferit de asemenea o independență. Pot afla informația corect și în timp real. Dizabilitatea nu a mai fost privită într-o manieră respingatoare, ci dimpotrivă, oamenii, prin dezvăluirile făcute publice, au aflat aspecte pe care nu le cunoșteau, deoarece nimeni nu le împărtășise. Poveștile de viată inspiră și schimbă percepții.
Evitați să etichetați, atunci când vedeți o persoană cu dizabilitate auditivă
Ce ar putea face fiecare dintre noi pentru a-i ajuta pe acești oameni să se simtă mai acceptați?
În primul rând, respectați-le spațiul personal, chiar dacă îi vedeți în spațiile publice comunicând evident în limba semnelor. Maniera în care le analizați gesturile poate fi deranjantă, chiar dacă sentimentul de curiozitate apare, acesta poate fi satisfăcut prin urmărirea materialelor din mediul online sau a manualelor de specialitate. Evitați atunci când vedeți o persoană cu dizabilitate auditivă să o etichetați. Dizabilitatea auditivă este compensată prin alte aptitudini și percepții pe care ei și le dezvoltă ca mecanism de supraviețuire. POT FACE FOARTE BINE ALTE LUCRURI. Fiți rabdători, vorbiți-le fiind poziționați frontal (citesc foarte bine pe buze), iar dacă doriți să comunicați în scris, reduceți informația la câteva cuvinte/propoziții simple, deoarece vocabularul lor nu este la fel de dezvoltat, bagajul de cuvinte fiind redus. Mimica este foarte importantă, ei citesc emoțiile voastre pe chip și le identifică foarte, foarte bine. Povestiți-le celorlalți faptul că și ei pot face foarte multe lucruri astfel încât să nu mai existe marginalizarea și etichetarea că ei au limite din cauza acestei dizabilități, deoarece nu este o realitate.
Din punctul tău de vedere, dacă nu au însoțitor care să le ofere sprijin, cât de greu crezi că se pot descurca în societate persoanele cu deficiențe de vorbire și/ sau auz? Ne poți da un exemplu practic (un caz concret în care dacă nu i-ai fi ajutat pe părinții tăi, probabil, le-ar fi fost mult mai greu să se descurce)?
Este într-adevăr foarte dificil pentru o persoană cu dizabilități să poată să se descurce singură în anumite situații. Un exemplu îl pot oferi din viața personală, deoarece, când eram mică, eram nevoită să mă duc cu părinții mei la diferite instituții, iar acolo anumiți angajați reacționau ușor agresiv atunci când vedeau pentru că nu înțelegeau ceea ce îmi comunicau, deși eram doar un copil care încerca să faciliteze comunicarea. Mă durea, mă simțeam insuficientă, le explicam că nu este nevoie să vorbească tare căci eu aud, dar nu știu și nu înțeleg anumite aspecte care trebuiau soluționate, iar părinții nu aud absolut deloc, indiferent cât de tare ar vorbi.
Un alt moment delicat este atunci când copilul auzitor este nevoit să se ducă, alături de părinți, la consultul medical. El află informații intime pe care niciodată nu ar trebui să le cunoască .
Avem nevoie de adaptare, iar acest lucru este posibil într-o eră a tehnlogiei în care multe materiale pot fi interpretate și folosite pentru a facilita cât mai mult accesul la informație și servicii.
